Adevărul ?! o mare MINCIUNĂ !
22 noiembrie 2012 la 6:51 pm | Publicat în Personal | 5 comentariiEtichete: acceptare, adevar, autocunoastere, cadou, cadou sub brad, concept abstract, dezbatere, discutie, dorinta, dorinta sufletului, ego, experienta, experienta de viata, filozofie de viata, iluzie, imaginea de sine, intriga, invidie, jucarie, mandrie, minciuna, oglinda sufletului, orgoliu, piata, pupinCURism, relativism, stima de sine, teoria nimicului, trufie, urlet, valori morale, viata
Adevărul . . .
Îl vrem, ni-l dorim mai mult decât aproape orice altceva. Facem ceva în privinţa asta, pentru a-l obţine, pentru a ni-l adjudeca? Bineînţeles că fiecare e nebun în felul său şi înţelege a-şi ghida propria luptă interioară în maniera-i caracteristică.Toţi pretindem că ni-l dorim, că ne zbatem pentru a-l afla, pentru a-l obţine, pentru a-l înţelege într-un final. Tânjim după el precum un copil după o jucărie nouă şi sofisticată pe care speră din tot sufleţelul său să o găsească sub brad în dimineaţa de Ajun.
Susţinem sus şi tare că după el, cel aflat în fruntea valorilor morale, ne ghidăm noi propria existenţă, că ne-am da chiar şi viaţa pentru el, aşa cum au făcut-o deja unii dintre strămoşii noştri mai curajoşi. ”Stupid ”, ar zice unii, ”Splendid”,ar afirma alţii. Eu …
Ne purtăm ca la piaţă. Urlăm în stânga şi-n drepta, în speranţa ca cineva l-a zărit măcar,pe el,pe Adevăr,dar nu pe unul oarecare,ci cel potrivit anume,adevărul nostru! Nu ne place al vecinului,deşi ne intrigă sau poate ne chiar ademeneşte,noi în subconştientul nostru tindem să credem că al nostru e cel mai frumos,cel mai virtuos,cel mai…măiestrit.
Fugim după ceva ce nici măcar nu credem că există cu adevărat.Relativismul îşi face simţită prezenţa încă o dată şi ne face să ne simţim stingheri,crezurile noastre să se şubrezească la fiecare adiere de nesiguranţă,credinţele noastre să pălească-n faţa incertitudinilor ce ne macina precum nişte carii febrile care parcă nu au altceva mai bun de făcut pe lumea asta decât să ne facă să ne prăbuşim,să ne demonstrăm încă şi încă o dată faptul că,în faţa Nimicului,noi suntem mai…”nimici”.
Ne batem cu pumnul în piept că vom face tot ceea ce depinde de noi pentru a-l găsi,iar când asta se va întâmpla nimic nu ne va mai putea împiedica să trăim având o conduită plină de corectitudine,de virtuozitate ,de.. alte cuvinte mari şi pompoase care dau bine atunci când se află în strânsă legătură cu numele nostru.
Da,imaginea noastră va fi vădit îmbunătăţită,stima de simă va depăşi barometrul general,iar publicul va aclama mecanic,precum nişte maimuţe robotizate. Dar noi ?!
Vom fi noi în stare să ne descurcăm cu el odată ce l-am aflat? Vom putea noi singuri duce aşa ceva? Cum ne vom descurca,având în vedere că nu ne va fi înmânat cu nicio carte tehnică,iar cum am mai zis,fiecare are propria lui ”jucărie”,deci nu există previzibilitate.
Ne luptăm o viaţă pentru un ţel care,în final,se dovedeşte a fi devastator,putere ce şi-a adunat-o precum un bulgăre-n formare întocmai din dorinţa noastră plină de patos dusă până la extreme, punct în care a devenit practic o obsesie pe care acum nu o mai putem controla. Şi ? Ce e de făcut ?!
Ajungem să-l cunoaştem,îl întoarcem pe toate părţile,ne imaginăm tot felul de secrete pe care ni le va descoperi,dar întotdeuna vom descoperi ceva ce deja ştiam: pe noi. Va fi un fel de oglindă-n care ne vom reflecta noi, fără măşti,fără ascunzişuri,fără laude şi păreri adulatoare. Acolo nu va mai avea cine să practice pupincurismul,încurajările se vor dovedi a fi deşarte şi, faţă-n faţă cu noi înşine,nu vom mai avea pe cine minţi,căci nu va mai conta dacă vom ieşi într-o lumină bună sau nu. Pe nimeni nu va interesa,nimeni nu ne va judeca mai aspru decât am făcut-o noi deja.
Dar problema care se vrea aici a se discuta e cea de acceptare,dacă vom fi noi atât de deschişi încât să ne recunoaştem greşelile,deciziile luate aiurea,cuvintele necugetate,gândurile orgolioase,ego-ul oscilant şi făţărnicia care până-n acel moment ne-a lăsat să ne depindem de unii singuri cu starea aceea de bine ce ne-o conferea stima de sine,cea la care am depus atât de mult efort şi am investit atââââta energie doar pentru a obţine un ambalaj frumos.
(pentru muritori asta e tot ceea ce contează: ambalajul. Până şi când mor,tot aia îi interesează,că altfel nu-mi explic de ce e atât de prosperă industria coşciugelor)
Bineînţeles că ne va fi mai la îndemână să dăm de toţi pereţii cu cei care au ajutat la aflarea adevărului nostru,să-i învinovăţim pe ei,să pretindem că ne-au denaturat ei nouă adevărul,că sunt nişte invidioşi,că niciodată nu ne-au vrut binele şi că acum caută o metodă de a se răzbuna pe noi din cauza pismei ce ne-o poartă. Vom putea mieuna toate inepţiile astea pentru că,la urma urmei, cine ne minte mai bine decât noi înşine ?!
Adevărul pe care ni-l dorim noi (să-l aflăm despre noi înşine) ?
O mare,mare minciună . . . părerea mea.
şi din păcate . . . nici măcar să fim minţiţi nu suntem pregătiţi…încă !!
Vezi-ţi de ciorba ta !
4 august 2009 la 11:30 am | Publicat în Aberatii Nocturne | 8 comentariiEtichete: Copii, curiozitate, gelozie, intrebare, minciuna, prieteni, prostii, relatie, Telefon, vampir
Deşi e aproape la amiază, pentru mine e preaaa dimineaţă. Încă nici n-am deschis bine ochii, dar mă chinuie o întrebare întrebătoare. Da , da , ştiu, din nou. Ce să-i faci, mintea mea n-are odihnă şi nici milă pentru starea mea de ameţeală euforică . . .
Vorbeam azi noapte cu o individă dragă mie despre viaţă. Michiduţă nu ne lăsa în pace să mergem şi noi la culcare ca tot omul normal, mai ales că azi va fi o altă zi plină pentru cerebelul meu, astfel că ne torturam una pe alta cu întrebări existenţiale. Bineînţeles că nu ne-ar ajunge existenţa noastră scurtă ca să epuizăm toate gândurile eigmatice care ne trec prin minte, dar . . . noi profităm din plin ori de câte ori avem ocazia. 8)
Şi uite aşa dezbăteam noi azi noapte de ce lumea asta e curioasă. Mă refer la faptul că cei apropiaţi fac pe interesaţii şi se dau de ceasul morţii numai pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi din viaţa noastră privată, personală.
De ce ni se cer zilnic atâtea explicaţii pe care, în fond şi la urma urmei, nu suntm obligaţi să le dăm nimănui, nici chiar consoartei ?! Partea şi mai hilară e atunci când persoana lângă care trăieşti nu te ia aşa la 11 m şi o fac alţii, nişte factori externi, dar care se vor a fi cu orice preţ interni.
Nu suport să mi se ceară explicaţii, gen : unde, cât, cum, de ce, cu cine , ce şi cum fac. Nu contează cine e persoana interesată, eu nu suport aşa ceva. Din 2 vorbe scurte , la pachet cu una bucată privire drăcească de-a mea, tai elanul oricui şi-n felul ăsta nimeni nu se mai bagă unde nu-i fierbe oala.
Ca de obicei, este şi tabără celor ” suferinzi „. Ăştia-şi creeează o stare de tristeţe închipuită şi încearcă să se victimizeze şi să te facă pe tine să te simţi prost în cazul în care nu eşti dispus să le dai mură-n gură detaliile pe care ei le aşteaptă cu atâta ardoare. Cei mai mulţi prieteni o fac , noroc că celor adevăraţi le trece mai repede şi , într-un final, realizează că nu ei sunt centrul Universului tău şi că, pe lângă persoana lor, tu mai socializezi şi cu alţii.
Mă, sinceră să fiu, chestiile alea gen ” aşaaa, cu el te-ai dus azi, dar cu mine n-ai putut sta ieri ! ” mi se par de 2 bani, prea puerile după a mea părere. Aşa făceam la grdiniţă. X nu stătea cu mine la sărit coarda că alegea să joace şotron , iar eu, copil prost şi încuiat, repede făceam o mecla de supărici şi nu mai vorbeam toată ziua cu X. tâmpenii, nu ?! ( generalizam, eu încă de mică eram un geniu nedescoperit. haha !) 8)
Mă umflă râsu’ când văd chestiile astea la persoane care se consideră a fi . . . adulte. Bine ziceam eu cuiva ” greu cu copiii aştia, dom’le „. Pe auditorii mei îi înfunda râsul, dar eu chiar vorbeam serios.
Partea cea mai interesantă la curiozitatea asta orbească ce-i combinată cu un fel de gelozie ( habar n-am cum se numeşte asta în psihologie, dar cred că poartă şi ea vreo denumire) e în viaţa de … cuplu. Tam Tam. Exact, omule. Să vezi acolo artificii şi crize pe bandă rulantă. Aaaa, să nu uităm telefoanele de verificare. Şi uite-n felul ăsta tipul ( că , de obicei, gâştele astea de fete fac pe CURioasele ” iubyyyyy, unde eşti ? mai stai mult ?! aaa, la bere cu băieţii … mda, şi cred, lasă că vii tu acasă ! da’ hai odată, măăăă ! „) de oameni care ţin prea mult la cel de lângă ei ajung să mintă în ultimul hal. De ce ?! Pentru a putea avea şi ei un moment de relaxare al lor, în compania prietenilor ( înţeleg că ai prieten, dar tot în sufletu’ lui să stai ?!) , mint de îngheaţă apele şi folosesc drept scuze locul de muncă.
La o scenă d-asta am asistat ieri, la o pizzerie. A venit un tânăr cuplu – cred că se vor căsători în viitorul apropiat – şi ba plângeau, ba se certau, ba tăceau ca peştii. Cum să duci o astfel de viaţă ?! Cum poţi să-ţi faci planuri de nuntă dacă tipa te stoarce de întrebări deşi ea încă nu are mult râvnitul inel pe deget ?!
Am obosit şi vreau un cappuccino. Cine mi-l oferă, să se grăbeascăăă !
Mă duc şi eu s-o iau la întrebări pe individă. Unde dracu’ şi-a permis să umble azi noapte , că pe la mine n-a ajuns. Ufff, câtă obrăznicie pe ea ! Şi după aia mă duc şi intru-n inima ” interesaţilor „ăstora de 2 bani şi le halesc sufletul ( micul vampir. muhaha! de-aţi ştii voi ce urme las … hmm ), să nu mai aibă loc de arâtea intrigi răutăcioase.
***
sursă foto : animalici.ro
Dragostea la distanţă nu rezistă
13 martie 2009 la 3:39 pm | Publicat în Uncategorized | 27 comentariiEtichete: adolescenti, corp, cuplu, iubire, minciuna, pat, relatie, sarcina, secret, viata sexuala, virgina
După cum bine ştiţi majoritatea dintre voi, de câţiva ani, în şcolile şi liceele române s-a introdus un nou curs, numit ” Educaţie pentru sănătate”. Bună mişcare, nu ? Exact aia ziceam şi eu. E educativă o astfel de oră pentru că te ajută să trăieşti mai sănătos şi să apofundezi unele lucruri legate de corpul tău care, la prima vedere, ar părea nişte banalităţi copilăreşti.
De vreo două săptămâni , la această oră, clasa mea face Educaţie Sexuală. Kinda interesting, yeah, I know 😛
Astăzi ne-a împărţit profa un text xeroxat pe care vreau să vi-l prezint şi vouă. Din păcate, nu mai am copia după original, aşa că voi încerca să vă reproduc cu simplele mele cuvinte ceea ce am citit în urmă cu doar câteva ore.
Ioana, o fată de 15 ani, este iubita lui Radu, băiat în vârstă de 17 ani. Se 
iubesc, bla bla-uri adolescentine ( ştiţi voi siropeli d-astea aşa că n-are niciun rost să tot lungesc aici), stau împreună vreo câteva luni , moment în care Radu e nevoit să se mute cu părinţii în alt oraş.
Aşa cum era de aşteptat, iubirea lor ( cică ) avea să dureze, pe ei nu-i va deranja distanţa şi , din nou, alte bla bla-uti infantile, însă toate iluziile astea se destramă în momentul când Tudor , un coleg de-al Ioanei, intră-n scenă şi o consolează pe tipă, cei doi sfârşind îmbrăţişaţi în pat. Astfel a descurs primul contact sexual al Ioanei . . . cu Tudor.
Pe Ioana o cuprind remuşcările şi se desparte de Tudor, însă nu înainte să mai tragă câteva tăvăleli.
Apele se liniştesc. Toată lumea-i bine, fără futaiuri, fără vreun menage a trois cum v-aţi fi aşteptat , daaaaaaaaaaaar, Ioana află că Tudor va face împreună cu părinţii lui o excursie exact în oraşul unde se mutase Radu. Nu poate rezista tentaţiei şi-l roagă pe Tudor s-o ia cu ei. El acceptă, dar cu condiţia ca, înainte de plecare, fata să facă dragoste cu el.
Ioana e indecisă. Nu ştie ce să facă. Îi spune Alinei, prietena ei cea mai bună, ce are de gând să facă, însă aceasta nu-i e de prea mare ajutor, spunând că, oricum, ea nu prea are cum să o ajute şi că decizia îi aparţine în toatalitate Ioanei.
Fata acceptă, ajunge să se întâlnească cu Radu, îi spune acestuia ce-a făcut cu Tudor, el se supără şi-i spune că între ei totul s-a terminat, însă Radu nu-i zice Ioanei că, de când s-a mutat în noul lui oraş, şi el s-a încurcat cu o altă fată.
Ajunsă din nou acasă, Ioana îi povesteşte lui Vlad ( nu ni se precizează cine e acest nou personaj şi care-i sunt intenţiile) care-i zice „ Nu-i nimic. O să am eu grijă de tine”.
Sarcina noastră de lucru a fost să formăm un clasament al personajelor în care să precizăm ce loc ocupă fiacare şi ce vină a avut el/ea la situaţia de-am pulea prin care a trecut Ioana.
Acum vă însărcinez eu pe voi. Hai, ziceţi şi voi ce şi de ce credeţi.
Chiar sunt curioasă de răspunsurile voastre. 😀
eu am zis că principala vinovată ar fi Ioana din cauza naivităţii ei şi a modului copilăresc de a vedea relaţiile sexuale cu diverşi parteneri şi, viaţa în general. după aia vinovat ar fi Tudor că profită de prostia bietei fete, Alina pentru că nu a făcut absolut nimic pentrua preveni prostiile Ioanei ( dacă chiar vedea că nu are cu cine discuta şi că Ioana nu o bagă în seamă, ar fi putut vorbi cu părinţii Ioanei despre asta), Radu pentru că , deşi s-a ofticat foarte tare atunci când a auzit că Ioana a fost şi cu un alt băiat, el nu a fost sincer cu ea şi nu i-a spus că şi el şi-a pus-o cu o altă „ea” şi, la final, îl avem pe Vlad, personajul despre care habar n-avem ce dracu’ va face cu sau pentru Ioana 😀
Micul Arlechin
17 ianuarie 2009 la 11:20 am | Publicat în Poveste | 17 comentariiEtichete: Amintiri, aripi, Blog, durere, lacrimi, masti, minciuna, nebunie, plang, profa, putere, rusine, scena, scris, teatru, trist, tristete, viata, virtual, zambet
Nu mai pot.
A fost prea de tot.
Ultimele ei rânduri mi`au pus capac.
Plâng şi nu mi`e ruşine să o spun. Am noroc că sunt singură în cameră, doar eu şi monitorul ăsta ce`mi smulge lacrimile. N`are pic de milă. Mă vede că mă sting încet dar…nu`i pasă. Nici nu văd de ce i`ar păsa. Nu`i treaba lui.
Eu sunt aia slabă. Mi`am creat o imagine mult prea puternică încât lumea să conceapă că eu aş putea plânge. Dar, staaai, până şi pietrele plâng. Poate nu aţi observat,dar ele ne zâmbesc ironic de acolo, de jos, fix în momentele în care noi le jucăm în picioare, le strivim sufletele. Ele sunt tari că..deh..d`aia`s pietre . De ele cui îi pasa? Cine le poartă lor de grijă ? Nimeni…sec. Tocmai de aia mă alătur eu lor. Mă primiţi ? N`am nevoie de o confirmare. Sunt de prea muuult timp în lumea voastră. Abia acum mi`am putut recunoaşte mie însămi că sunt una de`a voastră.
Hai să plângem împreună, pietrele mele! De data asta nu te voi mai lăsa , pietricica mea, să plângi de una singură!
Nu avem de ce ne ruşina. Nu ne vede nimeni oricum. Doar cu asta avem noroc. Şi lumea..lumea`i a nostră toată. Putem face ce vream noi. DA! Cred cu tarie că ne putem permite şi noi o zi în care să ne lamentăm, să ne plângem singure de milă. Numai noi. Suntem egoiste chiar şi atunci când vine vorba de lacrimile noastre. Poate din cauză că ele sunt aşa puţine , poate că nu suntem obişnuite cu ele sau, poate că, ceilalti nu sunt obişnuiţi cu ele în ochii noştri maaari, de copil.
Dar ce`mi pasă mie acum de ceilalţi? N`am timp de ei. N`am timp nici chiar de voi. Îmi pare tare rău şi nu caut să mă justific în faţa voastră …ştiu că mă înţelegeţi şi mă acceptaţi aşa cum sunt, cu tot cu bagajul ăsta de lacrimi primit „la pachet” odată cu apariţia mea în mediul ăsta stâncos, ostil. Am timp şi vreau să am timp în momentul de faţă doar de durerea ce`mi apasă sufletul. Lua`o`ar dracu`..că taaare mă mai doare.
Micul arlechin mi`a scris. Mie şi numai mie. Aşa`mi place mie să cred, cu toate că mă amăgesc de una singură. Sunt conştientă de asta, însă măcar acest gând îmi mai alină niţel durerea. Mi`e drag să mă gândesc că , în timp ce tasta ceea ce a mâzgălit pe pagina aia virtuală, se gândea la noi, celelalte papuşi de pe scena vieţii.
Ce ciudat … o viaţă întreagă ne ascundem în spatele unor măşti. Suntem ca munţii şi ca stâncile. Ca munţii deoarece unii ne cred de nestrămutat în deciziile luate, şi ca stâncile pentru că alţii ne văd puternici şi, analizându`se pe ei înşişi, cu tot cu slăbiciunile lor multe, ajung să ne cocoţeze pe un piedestral, loc de unde nu ne vor mai coborî veci pururi amin ! E fain totuşi că le acordăm lor aripile noastre. Noi nu mai avem nevoie de ele. Am obosit în zborul nostru nimicitor. E cazul să facem o pauză. Să reflectăm puţin. A trecut ceva timp de când nu am făcut`o, iar prilejul de faţă, decorul, maştile şi întreg scenariul ne spun că ACUM e momentul !
Micul meu arlechin … mă mir că mai rezişti. Mă umeşte făţărnicia de care ai dat dovadă în acele momente. Cât de tare te`ai menţinut pe poziţii. Ce roca! Ce duritate! Câtă rigiditate! De unde atâta putere interioară ?! Tot stau şi mă gândesc, dar nu găsesc niciun răspuns la niciuna din retorismele mele.
Mi`eşti tare drag(ă). Te`am avut şi…te`aş mai vrea. Te`aş ţine numai şi numai pentru mine, chiar dacă ştiu că tu nu ai fi de acord. M`ai învăţat să fiu mai bună cu cei din jur, să am răbdare cu ei, să`i las în prostia lor cea de toate zilele şi să încerc să`i ademenesc în colţişorul meu de nebunie. Cum ai spus şi tu, nebunia`i a noastra, a tuturor dar, cel mai mult şi mai mult pe lumea asta mare, a mea !! Din păcate, tu ai rămas cu suferinţa, tristeţea. Aveai dreptate când ai spus că trebuie s`o ia şi pe aia cineva. Cu toate astea, mi`aş fi dorit să nu fii tu, din nou, acel cineva . . .
E cam pustie scena fără tine. Cu greu am încercat să o umplem, să înlocuim golul pricinuit de plecarea ta. De ce a trebuit să te retragi atât de repede? De ce , cand tu, feericul Arlechin, erai cel mai bun dintre toţi Arlechinii posibili ?!
Nobody wants to be lonely…Nobody wants to cry … dar cum Mamon să nu plangi ? cum să nu urli în noapte de durere? Cum să rămai acea piatră pe care le`ai permis tuturor să o cunoască ?? Hehe, să o cunoască . . .ahaaaaaaaa…ar vrea ei. Piatra aia, de care tot vorbeam noi, de fapt, nu exista. Am mintit. Ca de obicei. Deja ar trebui să vă familiarizaţi cu asta. Daca nu aţi făcut`o încă, ar cam fi cazul pentru că nu ştiu cât mai rezist după felul cum avansează procesul ăsta de fărâmiţare al rocilor. TU…de ce m`ai minţit? Tie nu`ţi stă`n caracter să minţi. Nu, nu pe mine. De restul , cum am mai spus, nu`mi pasă. Amin cu ei cu toţi. Acum contăm doar eu şi cu tine. Atât!
De ce mi`ai spus că totul e bine, că nu`i nimic cu tine ? De ce ? Cum ai putut ţine totul în tine? Chiar nu înţeleg. Adică, nu pe dracu`. Te înţeleg perfect. Asta fac şi eu de când mă ştiu. Cum apare o problemă paaac, ea deja`i ca şi rezolvată pentru că mi`am format mentalitatea asta de piatră. Staaaaaaaaaaaaaaaaai, nu pleca iar de lângă mine! Mai ramai o clipa, fie ea cât de mică. Acolo, mică , miculuţă, dar va fi a noastră, clipa noastră. Nimeni nu`mi va lua ce`am trăit alaturi de tine. Acele 2 zile au fost de basm. Îţi stă bine râzând şi tare`mi pare bine că mai ştii cum se practică jocul ăsta. În fond, regulile nu le`ai uitat niciodată, însă piesele s`au cam prăfuit, unele dintre ele au ruginit. Eheee, e mult de când n`ai mai fost pe scenă. A trecut şi mai mult de când nu ţi`ai mai primit rândul tău de aplauze binemeritate. Ştii şi tu că toate clipele arcadiene de cândva nu mai sunt doar pentru că tu nu le laşi să reapară la suprafaţă..
Capul sus, micuţule Arlechin!
Te vreau inapoi!
Şi te vreau ACUM.
Nu`i timp de pierdut, hai, la încă o reprezentaţie!
( nu mai am lacrimi . zâmbesc 😀 )
( că tot vorbeam noi la şcoala , vineri, cu profu’ de istorie ceva . . . 🙂 )
– Acest post a fost scris pentru participarea la concursul organizat de Tzanc (scrie despre SEO) si Lungu Alin (scrie despre ce ii vine in cap ) .Pentru a participa si tu la concursi intra AICI .
Prima zăpadă 2008
24 noiembrie 2008 la 4:24 pm | Publicat în Personal | 17 comentariiEtichete: amintire, ciupa, colegi, desktop, excursie, iubire, mancare, minciuna, Poze, prieteni, profa, Sibiu
Sâmbăta asta am fost într-o excursie în Sibiu. Seara am fost cazaţi la cabana 37 din Păltiniş. Despre acest ” minunat ” loc de cazare şi bunele condiţii ce le-am avut nu voi vorbi acum. Toate astea le voi dezvolta într-un articol următor. Nu de alta, dar nu vreau să mă enervez iar.
Cum bine sugerează şi titlul, am prins prima zăpadă de anul acesta cu Ionuţ, Ciupa mea. A fost ceva de basm. Fulgii mari ne acopereau. Frigul nu mai conta. Ne aveam unul pe altul şi aia ne ţinea de cald. N-am cuvinte să exprim sentimentele din acele clipe, însă un lucru e clar: excursia de la Sibiu nu o vom uita prea curând.
^ ce desktop fain am
^ altă descriere mai buna ca zâmbetele noastre nici nu se putea 😀
^ ne-am întâlnit şi cu profa
^ Podul Minciunilor nu s-a dărâmat, chiar dacă am fost eu pe el
^ i-am dat ăstuia un pumn, de s-a şi pietrificat
ping-pong . . . pizza . . . cafenea . . . muzee . . . mumie . . . pix. . .colegi . . . iubire . . .tele-scaun . . . ciocolată caldă . . . vin fiert . . . cărţi . . . bucurie . . . culoare . . . amintiri . . . clipe . . . cer . . . zăpadă . . . microbuz . . .
promit să revin cu un alt post mai detaliat.
acum vă las…că mă aşteaptă un prânz copios.
Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.
Alex`andra se joacă de`a viaţa 