Tu eşti singura care contează în lumea asta mare,mare de TOT !!

17 decembrie 2009 la 5:34 pm | Publicat în Poveste | 8 comentarii
Etichete: , , , , , , , , , ,

Afară ninge liniştit, fulgi mari şi graşi se aştern pe pervaz, feeria asta domneşte de câteva zile.

Te captivează, te faci să-ţi aminteşti de cum erai cândva, ce mult râdeai şi ce veselă erai . . . radiai, tu, fiinţă !!

În casă-i cald, flăcările roşiatice  inundă încăperea şi-şi etalează siluetele pe făţuca ta de copiluţă bleagă.

Înăuntru domneşte gerul, te încolţeşte, parcă intră- tine, te sufocă, în secunda 2 devii claustrofobă atunci când vine vorba de propria-ţi minte labirintică.

De ce toate astea ? Cum au venit, că doar nu ţi le-a trântit în suflet Moş Crăciun aşa, peste noapte, fără ca tu să fi sesizat schimbarea  radicală care, permite-mi să fac o observaţie pertinentă, e cam bătătoare la ochi şi nu,nu ai mei sunt ăia vineţi de atâta plâns, cred că-n această ecuaţie  se decide soarta ta, în niciun caz a mea , a lui, a altora sau… a pisicii , singura ce ţi-a mai rămas alături cu toată gheaţa care până şi pe ea o face să se zburlească şi mai,mai să se caţere pe tavan.

Te uiţi la tine sau, mai bine zis, priveşti în tine şi . . . ce vezi ?!

Nu mai recunoşti nimic din ceea  ce tu ştiai că trebuie să sălăşluiască acolo, oare de ce ?! Cum ai permis tu una ca asta ?! Unde erai când te-au schimbat de tot, tu chiar nu realizezi ce ţi se întâmplă ?! Dacă aş putea să te ajut cu 2 perechi zdravene de palme, crede-mă, ţi le-aş da din toată inima dar, de o vreme încoace, tu ai devenit imună la violenţă deoarece te-a călit cea de factură psihică.

Ce pot eu să-ţi fac acum dacă tu te-ai grăbit să te încurci în iţele celor mari, galopând printre probleme, zburând cu gândul la fericirea ce pare a fi atât de departe de tine, de parcă ţie ţi-ar fi interzisă sau , mai rău, de acum încolo ar trebui să trăieşi cu gândul la ceea ce deja ai primit, ca o porţie bine stabilită de către un spirit rău şi neînduplecat ce nu se lasă impresionat nici măcar de frumuseţea ta şi nici de cristalele de gheaţă ce ţi se preling din ochi . . .

Te doare, ştiu, cândva am trăit şi eu această cruntă experienţă. Nu vreau şi nici nu ar trebui să-ţi spun cum s-o scoţi la capăt. Nu e cazul , plus că nu-s în măsură, la fel de proastă, pardon, bleagă, am fost şi eu, la fel ca tine, poate chiar mai rău decât atât deoarece cu încăpăţânarea-mi caracteristică am făcut o grămadă de prostioare patonate de un sentiment care atunci mi se părea cel mai nobil şi înălţător dintre toate cele ce există pe lumea asta sortită păcatului şi a suferinţei din dragoste.

Tomorrow is another day  . . . ştiai ?! mai ţii minte când ţi-am spus-o ?! ai zâmbit încetişor, cu teamă parcă, gândindu-te [ zic eu ] că acel ” mâine” ţi-ar putea aduce din nou răceală-n interior, dar nu trebuie să vezi totul în gri, chiar dacă , de câteva săptămâni bune, ceaţa nu pare a vrea să se ridice de pe mintea ta . . . deschide-te, permite-ţi să trăieşti , învi-o pe fosta TU , hai, curaj, frumoaso !

Micul Arlechin

17 ianuarie 2009 la 11:20 am | Publicat în Poveste | 17 comentarii
Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

sad-clownNu mai pot.
A fost prea de tot.
Ultimele ei rânduri mi`au pus capac.
Plâng şi nu mi`e ruşine să o spun. Am noroc că sunt singură în cameră, doar eu şi monitorul ăsta ce`mi smulge lacrimile. N`are pic de milă. Mă vede că mă sting încet dar…nu`i pasă. Nici nu văd de ce i`ar păsa. Nu`i treaba lui.
Eu sunt aia slabă. Mi`am creat o imagine mult prea puternică încât lumea să conceapă că eu aş putea plânge. Dar, staaai, până şi pietrele plâng. Poate nu aţi observat,dar ele ne zâmbesc ironic de acolo, de jos, fix în momentele în care noi le jucăm în picioare, le strivim sufletele. Ele sunt tari că..deh..d`aia`s pietre . De ele cui îi pasa? Cine le poartă lor de grijă ? Nimeni…sec. Tocmai de aia mă alătur eu lor. Mă primiţi ? N`am nevoie de o confirmare. Sunt de prea muuult timp în lumea voastră. Abia acum mi`am putut recunoaşte mie însămi că sunt una de`a voastră.
Hai să plângem împreună, pietrele mele! De data asta nu te voi mai lăsa , pietricica mea, să plângi de una singură!
Nu avem de ce ne ruşina. Nu ne vede nimeni oricum. Doar cu asta avem noroc. Şi lumea..lumea`i a nostră toată. Putem face ce vream noi. DA! Cred cu tarie că ne putem permite şi noi o zi în care să ne lamentăm, să ne plângem singure de milă. Numai noi. Suntem egoiste chiar şi atunci când vine vorba de lacrimile noastre. Poate din cauză că ele sunt aşa puţine , poate că nu suntem obişnuite cu ele sau, poate că, ceilalti nu sunt obişnuiţi cu ele în ochii noştri maaari, de copil.
Dar ce`mi pasă mie acum de ceilalţi? N`am timp de ei. N`am timp nici chiar de voi. Îmi pare tare rău şi nu caut să mă justific în faţa voastră …ştiu că mă înţelegeţi şi mă acceptaţi aşa cum sunt, cu tot cu bagajul ăsta de lacrimi primit „la pachet” odată cu apariţia mea în mediul ăsta stâncos, ostil. Am timp şi vreau să am timp în momentul de faţă doar de durerea ce`mi apasă sufletul. Lua`o`ar dracu`..că taaare mă mai doare.
Micul arlechin mi`a scris. Mie şi numai mie. Aşa`mi place mie să cred, cu toate că mă amăgesc de una singură. Sunt conştientă de asta, însă măcar acest gând îmi mai alină niţel durerea. Mi`e drag să mă gândesc că , în timp ce tasta ceea ce a mâzgălit pe pagina aia virtuală, se gândea la noi, celelalte papuşi de pe scena vieţii.
Ce ciudat … o viaţă întreagă ne ascundem în spatele unor măşti. Suntem ca munţii şi ca stâncile. Ca munţii deoarece unii ne cred de nestrămutat în deciziile luate, şi ca stâncile pentru că alţii ne văd puternici şi, analizându`se pe ei înşişi, cu tot cu slăbiciunile lor multe, ajung să ne cocoţeze pe un piedestral, loc de unde nu ne vor mai coborî veci pururi amin ! E fain totuşi că le acordăm lor aripile noastre. Noi nu mai avem nevoie de ele. Am obosit în zborul nostru nimicitor. E cazul să facem o pauză. Să reflectăm puţin. A trecut ceva timp de când nu am făcut`o, iar prilejul de faţă, decorul, maştile şi întreg scenariul ne spun că ACUM e momentul !
Micul meu arlechin … mă mir că mai rezişti. Mă umeşte făţărnicia de care ai dat dovadă în acele momente. Cât de tare te`ai menţinut pe poziţii. Ce roca! Ce duritate! Câtă rigiditate! De unde atâta putere interioară ?! Tot stau şi mă gândesc, dar nu găsesc niciun răspuns la niciuna din retorismele mele.
Mi`eşti tare drag(ă). Te`am avut şi…te`aş mai vrea. Te`aş ţine numai şi numai pentru mine, chiar dacă ştiu că tu nu ai fi de acord. M`ai învăţat să fiu mai bună cu cei din jur, să am răbdare cu ei, să`i las în prostia lor cea de toate zilele şi să încerc să`i ademenesc în colţişorul meu de nebunie. Cum ai spus şi tu, nebunia`i a noastra, a tuturor dar, cel mai mult şi mai mult pe lumea asta mare, a mea !! Din păcate, tu ai rămas cu suferinţa, tristeţea. Aveai dreptate când ai spus că trebuie s`o ia şi pe aia cineva. Cu toate astea, mi`aş fi dorit să nu fii tu, din nou, acel cineva . . .
E cam pustie scena fără tine. Cu greu am încercat să o umplem, să înlocuim golul pricinuit de plecarea ta. De ce a trebuit să te retragi atât de repede? De ce , cand tu, feericul Arlechin, erai cel mai bun dintre toţi Arlechinii posibili ?!
Nobody wants to be lonely…Nobody wants to cry … dar cum Mamon să nu plangi ? cum să nu urli în noapte de durere? Cum să rămai acea piatră pe care le`ai permis tuturor să o cunoască ?? Hehe, să o cunoască . . .ahaaaaaaaa…ar vrea ei. Piatra aia, de care tot vorbeam noi, de fapt, nu exista. Am mintit. Ca de obicei. Deja ar trebui să vă familiarizaţi cu asta. Daca nu aţi făcut`o încă, ar cam fi cazul pentru că nu ştiu cât mai rezist după felul cum avansează procesul ăsta de fărâmiţare al rocilor. TU…de ce m`ai minţit? Tie nu`ţi stă`n caracter să minţi. Nu, nu pe mine. De restul , cum am mai spus, nu`mi pasă. Amin cu ei cu toţi. Acum contăm doar eu şi cu tine. Atât!
De ce mi`ai spus că totul e bine, că nu`i nimic cu tine ? De ce ? Cum ai putut ţine totul în tine? Chiar nu înţeleg. Adică, nu pe dracu`. Te înţeleg perfect. Asta fac şi eu de când mă ştiu. Cum apare o problemă paaac, ea deja`i ca şi rezolvată pentru că mi`am format mentalitatea asta de piatră. Staaaaaaaaaaaaaaaaai, nu pleca iar de lângă mine! Mai ramai o clipa, fie ea cât de mică. Acolo, mică , miculuţă, dar va fi a noastră, clipa noastră. Nimeni nu`mi va lua ce`am trăit alaturi de tine. Acele 2 zile au fost de basm. Îţi stă bine râzând şi tare`mi pare bine că mai ştii cum se practică jocul ăsta. În fond, regulile nu le`ai uitat niciodată, însă piesele s`au cam prăfuit, unele dintre ele au ruginit. Eheee, e mult de când n`ai mai fost pe scenă. A trecut şi mai mult de când nu ţi`ai mai primit rândul tău de aplauze binemeritate. Ştii şi tu că toate clipele arcadiene de cândva nu mai sunt doar pentru că tu nu le laşi să reapară la suprafaţă..

Capul sus, micuţule Arlechin!
Te vreau inapoi!
Şi te vreau ACUM.
Nu`i timp de pierdut, hai, la încă o reprezentaţie!
( nu mai am lacrimi . zâmbesc 😀 )

( că tot vorbeam noi la şcoala , vineri, cu profu’ de istorie ceva . . . 🙂 )

– Acest post a fost  scris pentru participarea la concursul organizat de Tzanc (scrie despre SEO) si Lungu Alin (scrie despre ce ii vine in cap ) .Pentru a participa si tu la concursi intra AICI .

Bătrâneţea la ţară

8 septembrie 2008 la 7:58 am | Publicat în Personal | 3 comentarii
Etichete: , , , , , , , , , , , ,

De ceva vreme încoace, am nişte vise taaare ciudate. Cu toate că deja m’am obişnuit cu gândurile mele ( care’s dintre cele mai bizare şi pe care numai un om asa (A)normal ca mine le poate avea), recent noapte visez toate porcăriile . Spre exemplu, în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică am visat faptul că toţi ai mei au plecat la ţară şi pe mine m’au lăsat închisă’n casă. Imediat m’am trezit din somn şi aveam o moacă de mâţucă plouată, aidoma unui copil căruia îi furi acadeaua din mână. După ce m’am dezmeticit, mi’am dat seamă că’s la mine’n pat, pe perna mea, cu mama în cealaltă cameră şi că peste câteva ore vom merge CU TOŢII la ţară.

Când m’a anunţat mama în urmă cu o saptămână că mergem în sat, replica mea dură nu a întârziat să apară „ Mda, MERTGEŢI voi (a se observa pluralul), că eu nu vin”. Mama nu şi’a mai consumat nervii cu toanele mele ; mi’a dat pace. Eu cred că era prea obosită ca să facă faţă încă unei dispute cu mine ( v’am zis că am gura mare şi că nu tac VECI)

Cum nu aveam nimic mai interesant de făcut duminică (în afara faptului de a mă vedea cu Ionutz aka Ciupa <= vezi blogroll..dar asta se poate întâmpla şi luni), mi’am zis eu mie „wtf ? ce pierzi dacă mergi?”. N’am pierdut chiar nimic. Trebuie să recunosc că azi m’aş mai fi dus încă o data. Eu nu am bunici la ţară. Părinţii mei s’au născut la oraş, iar părinţii lor s’au mutat de tineri în Turda. Au crezut că aici „ câinii umblă cu colaci în coadă” şi’au nimerit într’o mare junglă de oameni NEcivilizaţi.

Într’o oră de mers cu maşina, am ajuns în Medveş , un sătuc uitat de lume în judeţul Mureş. S’au schimbat multe de cănd n’am mai fost eu. Acum au drumul asflatat până aproape la intrarea’n sat. O foarte mica porţiune de asfalt mai lipseşte doar. Cum a zis cineva, ăla se va finaliza la următorul mandat electoral, atunci când primarul din comuna Fărău îşi va aminti că are nevoie şi de semnăturile octogenarilor din Medveş.

Acelaşi glumeţ pe care l’am avut pe post de şofer zicea către mama „ lasă Carmen că vă mutaţi aici. Îţi deschizi un băruleţ, că tu te pricepi să lucrezi cu oamenii şi stii cum să ţii gestiunea. Şi fata…aa…ea face naveta la şcoala din Fărău ” Ce mai râdea mama cănd îl auzea pe ăla. De ce râdea ? Aaaa, am uitat să vă explic. Ma bad. Sowwy. În pofida faptului că puţinii săteni ce au mai rămas în sat au cablu si antene de la Digi Tv, ei NU au canalizare, nici apă curenta şi nici gaz. Iarna se duc undeva la pădure şi taie lemne. Pe fiecare cât îl duce capu’. Am întrebat a cui este pădurea şi mi s’a răspuns că e a cui o taie, deci e a tuturor. Vă daţi seamaa acolo defrişări în masă.

Am vorbit cu bătrânu’ despre televizor. Îmi spunea că el, cu antena aia minune, prinde vreo 100 de programe. Cum ziua şi’o petrece prin curte, abia seara se pune în pat să’si odihnească oasele şi atunci se mai uită şi el la TV. A mai spus că se îngrozeşte practicând acest „sport”. El încă nu’şi explică ce a păţit lumea din ziua de azi. Cum un bărbat in toata firea „îşi bate joc” ( aţi înţeles voi ce a vrut să zică) de fata lui, sânge din sângele său? Cum un bărbat îşi omoară’n bătaie muierea? Cum ? „Că doră s’or luat că s’or iubit. Nu trebe s’o bată. Aşe ceva nu se face” ( stăm bine cu teoria, da’ practica ne omoară. Dacă nu crezi, fă prostia să te uiţi la ştirile de la ora 5) Astea’s nişte enigme pe care bătrânul de 85 de ani nu le va înţelege niciodată. Cu toate astea, el este sigur că toată tehnologia asta nu e buna (în mare parte). „ Se duce dom’le ţara de râpă. Şi’n ţările alea occidentale, acolo unde au ăia mai mulţi bani, îi şi mai rau, că ăia se strică mai repede de cap ” – astea’s convingerile bătrânului şi, în mare parte, cam are el dreptate.

Bătrânelul e singur de 7 ani de zile de când i’a murit nevasta. Are 3 copii : unu’n BV , o fată’n Spania şi un alt băiat în Turda. Fiecare au treburile lor, serviciile la care trebuie sa mearga zilnic, dar unul dintre cei doi baieţi tot ajunge o dată pe lună

( „Am zis o data pe luna / Să ducem o viaţă bună / Când familia se’adună ”) să vadă ce mai face bătânu’. Am văzut eu ieri că singurătatea e o boala taaare grea. Sper să nu mă viziteze şi pe mine , căci eu nu’i ştiu face faţă şi nici nu vreau să învăţ cum. Ma durea sufletul când l’am văzut pe bătrânu’ cum era cu ochii in lacrimi şi ne facea cu mâna, sprijinindu’se de baston şi cu spatele gârbov. Ce era în sufletul lui ? Oare ne vom mai vedea ? La 85 de ani te poţi aştepta la orice . . . Chiar aşa ne’a zis el „ să mai veniţi că eu vă aştept. Tare m’aţi bucurat azi. Să mai veniţi până vă mai pot vedea, că după aia…” şi aici şi’a ridicat privirea la cer şi glasul i’a fost înmuiat de lacrimi . . .

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.