Eterna cautare a sinelui pierdut

25 August 2013 la 5:52 pm | Publicat în Aberatii Nocturne | 2 comentarii
Etichete: , , , , , , ,

cine suntem noi

Suntem veșnic în căutarea oamenilor de care, de fapt, dacă am fi pe deplin mulțumiți de noi înșine, am realiza că nu avem așa multă nevoie precum încercăm singuri să ne convingem.

Fugim (din)spre noi pentru a ajunge la ei, la ceilalți cu care dorim să ne identificăm, asemeni aceluia care își caută geamănul, deși la naștere a venit singur. La plecare, în mod cât se poate de evident, va părăsi această lume tot așa și tocmai asta îl înspăimântă, motiv pentru care încearcă din răsputeri să găsească ceva de care să se agațe în goana lui nebună prin viață.

Ideea de apartenență e la fel de ispititoare precum un viciu. Odată inoculată în minte, nu ne mai lasă să trăim după propriul set de valori morale. Individul se pierde în mulțime pentru că începe să gândească la nivel de masă, de microgrup pentru început. Își concentrează astfel toate acțiunile pentru integrare, ajungând adesea să uite cine a fost înainte de aderare, precum și faptul că, mai tot timpul, s-a pierdut pe el pentru a fi în jurul altora ca el care, privit unul câte unul, nu (mai) reprezintă nimic, căci uniformizarea a dus la uciderea acelui ”ceva” special care îi diferenția și-i evidenția unul de celălalt.

Nesiguranța conferită de premisa potrivit căreia am putea rămâne singuri, doar noi cu noi, ne împinge să acceptăm în lumea noastră indivizi cu care, în mod normal, nu ne-am fi asociat. Ne amăgim cu gândul că, într-o zi, acea persoană specială se va ivi brusc din mulțime și ne va salva. De (la) ce ?! Nici noi nu prea știm, dar puterea speranței ne propulsează spre un maine ce nu ne dă oricum nicio certitudine dar, totuși, ne încăpățânăm să-l trăim căci, în pofida tuturor nemulțumirilor noastre, nu avem momentan altceva mai bun de făcut . . .

Anunțuri

2 comentarii »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

  1. Eternul „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Dar dacă tu nu te iubești pe tine, cum oare ai putea să-i iubești pe alții cu adevărat? Atașamentul nu prea e iubire. Iubirea e înnăscută, atașamentul este educat. Ne atașăm excesiv de oameni, de locuri, de obiecte… făcându-i/-le centrul Universului nostru. Când, de fapt, fiecare om în parte e centrul propriului său Univers.

    • Din păcate, suntem flămânzi de cunoștințe, dar nu și de (auto)conștientizare . . .


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: