Alex`andra se joacă de`a viaţa

Lepşele astea se dovedesc a fi tot mai ” pă trend “. Am blogul de vreo lună jumate şi, in tot acest puţin timp,eu am primit vreo 4 la număr, ultima venind de la Dedeea , leapşă in care se cere să vă povestesc despre obsesiile mele.Trebuie să recunosc că, lately , n’am prea avut timp de aberaţii nocturne, majoritatea articolelor fiindu’mi programate. Dar acum, că totul a revenit la [A]normal, să aberez, că asta ştiu eu cel mai bine.

Cum vă spuneam, azi meditez asupra OBSESIILOR: ce’s ele?cu ce se mănâncă? Şi, cel mai important, care’s ale mele? Personal, când aud cuvântul obsesie, gândul îmi zboară la oamenii cărora le lipseşte o doagă, acele persoane care au porniri nervoase şi inconştiente atunci când e vorba de un anumit lucru X. P’ăştia’i numesc eu OBSEDAŢI. Bineînţeles, acelaşi cuvânt face ca mintea mea să treacă la pornografie. Daaaar, datorită faptului că mulţi minori îmi citesc blogul, nu voi insista prea mult la acest capitol, lăsându-vă pe VOI să vă imaginaţi ce, cum, când şi unde [ I hope you’ve got my point]

Sunt numeroşi aceia care spun ca eu sunt foarte [A]normală. Unii dintre cei care mă cunosc mai bine susţin chiar că nu şi-ar dori un copil ca mine atunci ” când te apucă pe tine dracii ”. Cu toate astea, afirm cu mâna dreaptă pe tastatură că NU sunt obsedată. Chiar dacă pare greu de crezut, ăsta’i adevarul. În timp, eu mi’am format doar tabieturi, metehne şi „apucături PROASTE” [mama] , dar NU obsesii.

De multe ori mama zice „când te’apucă, te ţine mult?” => a ajuns la capătul puterilor, nu’mi mai poate face faţă. Pe româneşte, i’am scos peri albi, iar ea se roaga la D’zeu ca eu să incetez dracu’ odată sau, cum zicea şi Feri în generală, „să’mi bag minţile’n cap”.

Exact ca’n versul „aşa’mi vine uneori . . .” [Demmo- 7 zile de 8 ori], mie’mi vin dracii foarte des, exact unde, când şi cum NU te aştepţi. În acele momente, nu se prea poate discuta cu mine. UNII ştiu asta şi mă lasă în lumea mea, „ până’ţi trec bâzdâcii” [ tot mama] ca, mai apoi, să revin cu picioarele pe străzile prost asfaltate din Turda.

Deja te dor ochii de la câte aberaţii a citit. Şi, ca să fiu CUminte, I’m gonna cut all this crap şi voi prezenta fain frumos, schematic [cu liniuţe, ca la şcoală] obiceiurile mele.

- La mâncare n’am mari pretenţii, cu toate că nu mănânc orice şi de la oricine. Foarte des prefer să nu mănanc decât o dată’n zi. Asta se întâmplă atunci când mama lucrează de după masa .Nu’mi place să mănânc singură şi de aceea am nevoie de o companie care să’mi ţină de urât în timp ce eu „malaxez” [varu’meu]. În rest, atâta timp cât imi faci cartofi prăjiţi, n’ai mari probleme cu copilul răzgâiat din mine.

Nu suport ceapa. Dacâ vrei să mor , obligă’mă să o simt/gust/miros/privesc. Adulţii’mi zic poezia aia potrivit căreia „nicio mâncare n’are gust fără ceapă”, dar eu ştiu una şi buna: I say NO to onion, la fel cum fac şi cu laptele. [ bleahh]

Nu’mi plac roşiile de grădină. Rareori mănănc d’alea de seră si asta se întâmplă de obicei iarna, când toate legumele’s foarte scumpe. În rest, mănânc muuuult ketchup [ Bobo poate confirma, el fiind cel oripilat când vede cum pun ketchup în cantităţi industriale]

- În trecutul nu foarte îndepărtat, aveam o slăbiciune pentru culoarea roşie. Toată garberoba mea era plină de haine roşii. Bineînţeles, lenjeria la fel. Când vedea mama ce articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte aduceam acasă, devenea un taur de la coridă. Acum, am evoluat, am trecut la albastru. Mdeah … îmi place cerul şi asta se reflectş în hainele pe care le port.

- Mint cu neruşinare, cu toate că am realizat că „ minciuna are picioare scurte ”. Sunt o mare mincinoasă. Probabil că aş trece şi testul cu poligraful. Sau , poate chiar în articolul ăsta am minţit fără ca tu să’ţi dai seama. Apucătura asta mi se trage de la Bibicu’. El a ajuns cam rău, căci nu se mai poate controla şi , cum înaintează şi’n vârstă, le infloreşte într’un hal fără de hal. I hope I won’t go as far as him.

- Fur /Iau cu compasu’ /Şterpelesc /Hoţesc /Şmanglesc /Sustrag /Fac „hocus-pocus”, deşi NU sunt cleptomană. Toate acţiunile enumerate anterios se pun în practică doar atunci când vine vorba de pixuri. Îl vad, îmi place => trebui să fie al meu şi nu’mi pasă cum are loc „transferul” de la tine la MINE. Parcă’l şi aud pe Filipuţ cum behăie „ Unde mi’e pixu’? . . . pauză…. Aleeeeeeee , da’mi pixuuuu’ !!” Chiar şi cel cu care scriu acum e unul furat and I’m proud of that.

- NU’mi place să mi se umble în lucruri. De obicei, sunt ordonata, manie „primită” de la mama si de la mama Aurica. Ştiu ce si unde pun, astfel ca dacă mă trezeşti in zorii zilei să’ţi dau foaia de hărtie pe care am scris luna trecută, ţi’o dau in 2 timpi şi 3 mişcări.

Nu te atinge de lucrurile mele fără ca eu să ştiu pentru ca nu raspund de reacţiile mele ulterioare.

- Scrierea unui articol , la mine, are un adevarat ritual de indeplinit. Reţeta: se ia una bucata pix –d’ăla furat- ,se alege o noapte luuuungă, minim 2 coli albe de hartie, şi se lasă mâna să danseze în delir pe ele. A doua zi, toate aberaţiile nocturne se trec într`un document Word. Apoi, se caută imagini de pe deviantart [ vizionez cel putin 10 pagini până să aleg poza finala] ca, intr`un final, să dau un gingas CTRL +V aici, pe blog. [ kinda creepy , but I already know this]

- Sâmbăta e ziua mea de făcut curat în întreaga casă. Doar in această zi a săptămânii intorc eu casa cu fundu’n sus. În rest, mama face asta. Şi, cum azi e sâmbătă, mă retrag eu incetişor să mă joc puţin cu aspiratorul si cu mopul . . .dar nu înainte de a pasa leapşa către Anca , Sunshine şi Diana