Alex`andra se joacă de`a viaţa

Clasa a 8 a a trecut a dracu` de repede. Până să mă dezmeticesc eu din obişnuita`mi lene, buuuum : Capacitate 2006. Cu chiu cu vai, a trecut şi asta. Mi`am luat examenele cu o medie de 9.25 şi`am intrat la liceul dorit..

Vacanţa maaaaaaare – perioada mea preferata din an- când stai şi diuguleşti cât e ziua de mare , soare, ştrand, bronz catifelat, ala bala d`astea. La un moment dat, se trezesc “deştepţii” că lor le e dor de şcoală. Îl aud pe unu` că se plictiseşte şi că parcă, parcă i`ar plăcea să se ştie din nou în şcoala generală , chiar dacă doar de dorul de a auzi “ 6, vine profaaaaaaaa”. Alt pui de einştein behaie că , vezi Doamne, ii e dor de X şi că „ar fi fooooarte tareee, frate” [ sunt singură la parinţi..aşa că n`am nicio legatură cu individul în cauză] să`i mai tragem „tz- H2O” profei de română. [aia de rânjea a dracu` de ironic când zicea „ doiuţuuuu`” ]

„ Ale, eu abia aştept să înceapă şcoala. Liceu…boboci…chestii , socoteli. Tu ? Nu aştepţi?”

La care eu, Ale, stau şi mă uit la interlocutorul meu ca la felu` 14. Îmi zic „WTF?” Niciodată nu mi`a plăcut sa merg la scoala.De ce aş fi făcut`o atunci? Chiar, DE CE? Liceu aka colegi noi, diriginte nou [ ulterior s`a dovedit a fi nouĂ], materii gen logică [ acum , că voi face economie, mi`ar plăcea să mai facem Logică şi Argumentare] si multe porcării care aveau să scoată dracii din mine la suprafaţă şi să mă facă să regret că a trebuit să mă despart de 8 B [ imi lipsiti, măăăăăă !]

Prima zi de şcoală: soare, flori, feţe necunoscute, căldură,nedumerire . Sunt pierdută. Nu realizez unde, cu cine şi ce fac. Mă las dusă de valul de elevi. Nu`i cunosc.Ajung în internatul Liceului Teoretic Livriu Rebreanu [ CHIMIE 1 pentru turdeni]. Intru in clasă . Mă asez cu Achim şi cu Ioana în bancă [ pe ei îi cunoşteam din generală]. Ma uit nedumerită „ Cine`s ăştia? Ce`i aici? Unde`i Dany? Unde`i dirigu`? Ce mama dracu` fac eu aici? Vreau să iesssss… Fugiiiii, Ale !” Întrebările astea au ramas fără răspuns. Dintr`o dată, pe uşa apare o femeie. O măsor luuung din priviri şi IAR mă intreb „ Cine`i? Ce caută? De ce a venit? Când pleacă?” În sufletul meu, eu incă îmi aşteptam dirigintele din şcoala generală, pe domnul Stoca, să apară pe usa şi să`mi zâmbească într`un fel în care numai el ştie s`o facă. Femeia „aia” s`a dovedit a fi doamna Mandroc aka diriginta din liceu. Buuun. Deja „făceam feţe-feţe”; nu mai aveam stare si mă foiam în bancă. Îmi venea să fug, să urlu, să mă dezlanţui dar, nah, m`ar fi crezut ăia mai nebună decât păream. Nu mai are rost să vă zic că am ramas mută de uimire in momentul când noua mea dirigintă s`a apucat de plâns în faţa noastră, a celor 30 de „boboci” , pe motiv că ii pare taaaare [ da` taaaaaaaaaare , mă] rău că nu am avut parte de o primire „ca la carte” din cauza grevei ăleia idioate pe care o făceau profesorii.

Prima impresie contează foarte mult – aşa se zice. După întâlnirea cu noua dirigintă, am rămas putin . . . hmmm…cum să zic…şocată [ e cam mult spus, dar nu găsesc alt termen momentan pentru a`mi defini starea de atunci ]. Deliciul oricărui inceput de şcoală : prima oră de limba română. Oooo, da. Trebuie să recunosc. Ador ora aia. O aştept cu maaare nerăbdare . În scoala generala am avut eu „mici” probleme cu profa, aşa că eram curioasă de cum va fi in liceu. Sinceră să fiu, mă săturasem să`mi transform clasa intr`un câmp de luptă ori de câte ori aveam română. Buuun. În „scenă” işi face aparitia doamna Laura Radu –noua profesoară. Prima impresie? Un sec „ hmmm…e ok…pare de treabă…să vedem cum va fi pe parcurs.” O ţinea numai într`un zâmbet. Avea ea o tehnica secretă prin care se ştia face plăcută de către cei din jurul ei. La început, am fost reticientă în privinţa ei. Cu timpul , am ajuns s`o îndrăgesc şi să aştept cu placere orele de română. Mă fascina modul în care ea reuşea să mă domine [chiar dacă nu i`am dat niciodată ocazia de a vedea acest lucru]. Se juca cu mine, cu mintea mea. Mă făcea s`o plac şi să mă uit ca un copil tâmp la ea în timp ce părăsea clasa. În gândul meu era „ şi mâine? Va fi ea oare la fel ca azi , zâmbitoare, draguţa, grijulie? Sau se transformă în bestia ce`am lăsat`o`n generală?” Nu mi`am bătut capul prea mult cu asta. Era doar o altă profesoară. Una din multe altele. Dacă ar fi plecat în momentul acela definitiv,n`ar fi fost nicio problemă. N`aş fi avut nicio remuşcare deoarece n`a ajuns să mă cunoască , deci nu avea cum să`mi pese de ea. Daaaaaaaaaaaaar ,din fericire, n`a plecat aşa curând. M`a incurajat să mă duc la olimpiadă [ sunt foarte mândră de mine că am luat premiul 3 la judeţeană] . Şi`a pierdut timpul cu mine. Mereu m`a sprijinit in tot ceea ce`am făcut. M`a surprins plăcut faptul că ţinea la punctul meu de vedere , cu toate că, mai mereu, eu o contraziceam. Până atunci, la orele de română din generală, când eu aveam ALTCEVA de zis [ e in natura mea să stârnesc dispute interminabile] eram amenintată cu „doiuţu`” sau, pur şi simplu, profa îmi zicea`n faţă că nu mă suportă [si , ca să vezi, cuuulmea, nici eu pe ea].

Pe d`na profesoară din liceu îmi păcea s`o ştiu în prezenţa mea. Nu pot explica de ce.. Pur şi simplu, mă simţeam bine ştiind`o pe ea situată undeva, acolo, in clasă, la caţiva paşi de mine. Nu`mi doream prea multă atentie. Nu, nu. Eram sătulă de aşa ceva.. Vroiam să rămân „ aia mică cu gura mare”. Da, aşa mă ştie lumea. De aia mi`a zis cândva Filiputz „trompetă” . Am hongu` mare şi nu ezit nicio fracţiune de secundă din a`l utiliza.

În dialogurile cu d`na Laura mai mereu nu`mi vedeam lungul nasului şi dădeam in nesimţire [ sunt o fire recalcitrantă, greu de controlat]. Aproape de fiecare dată leoaica din mine îşi arata colţii, lucru vizibil de intreaga clasă. Mulţi m`au mustrat, îmi ziceau că nu`i bine, să mai tac şi eu că prea, prea uit de statutul meu de elev. După cum era şi de aşteptat, nu i`am bagat in seamă. Am continuat să fiu EU. Nu mi`a stat prea bine şi de lucrul ăsta nu mi`am dat seama decât abia târziu , acum, când nu mai are niciun rost, căci timpul nu poate fi dat inapoi. Cu toate astea, d`na profesoara nu m`a certat niciodată. Presupun că a ajuns a mă cunoaşte destul de bine dacă şi`a dat seama cum să jongleze cu stările mele oscilatorii [ zâmbeam iar, dupa 5 minute,îi trimiteam la dracu` pe toţi din clasă]. M`a inţeles. Şi`a dat seama că nu mă voi schimba niciodată şi m`a lăsat să`mi joc jocul în continuare după propriile`mi reguli. Să fi fost oare o decizie inţeleaptă a dânsei? Eu zic că da. De ce? Pentru că, daca nu`mi acorda libertatea de care aveam atâta nevoie, cu siguranţa ajungeam să`i zic în faţă „ nu vă suport” [ asta i`am zis cu neruşinare în faţă doamnei Copil, profa cu „doiuţuuuuuu`”]

Cât ai zice „Ale” incepe septembie => şcoala, colegi, profesori, flori . . . 11B . Şi profa? Ea, Laura Radu ? Cu ea ce se va intampla? Ce va face acolo, departeeee, in Sibiu ? Ştiu că va avea emoţii. Chiar ea mi`a zis asta. Ştiu că va pierde cateva lacrimi şi că asta o va durea. Va incerca să fie tare, să muşamalizeze situaţia, să nu`şi lase elevii să vadă că e slabă şi ca, la fel ca mie, îi va veni să fugă cât vede cu ochii [ ce mi`ar plăcea să „dea o fugă până`n Turda” şi să nu mai plece] . Sper ca totul să fie bine. Să facă faţă. Să „facă pe dura” [ figura asta îi reuşeşte a dracu` de bine] . Am incredere`n ea şi ştiu că nu mă va dezamăgi. Până acum nu a facut`o şi sunt ferm convinsă că nu o va face niciodata.

Vă mulţumesc că m`aţi inteles şi că aţi incercat să`mi cizelaţi comportamentul. [ intr`o mică-mare măsura aţi reuşit ; dar şhhhhhhh . . . nu le ziceţi LOR]

Vă multumesc că v`aţi străduit să ne ajutaţi să ne cunoaştem unul pe altul , în calitate de colegi, de prieteni. Piesele de teatru care, fara dvs , nu le`am fi făcut au avut un importantrol in cadrul comunităţii 10B.

Am mancat o gogoaga infuriată pentru dvs (cu vişine, bineînţeles). M`am gândit la dvs în acele momente. Va astept in Cluj sa mergem din nou la Mc Donald`s ca atunci , cu olimpiada, si sa mancam banane, cu toate ca as prefera o gogoasa .

Vă aştept la Turda. Mi`aţi promis că ne vom vedea în vacanţa asta. Oricum, eu vă promit că`i voi bate pe ĂŞTIA la cap să „dăm o fugă” şi noi până la dvs în Sibiu (totuşi, cam departe v`aţi dus ). Vin la dvs să`i dau dracu` pe ĂIA care mă vor inlocui, pe acei elevi care vă vor face sa o uitati „pe Ale”.

Închei aici. E de ajuns cat am aberat ,ăsta fiind cel mai lung articol de pe blog. Mda, ştiu, stilul bombastic. N`am ce` i face m`am obişnuit cu el. Mai am să vă zic un singur lucru: LA MULŢI ANI !